L-au trezit într-o noapte şi l-au târât în faţa zidului alb. Vroia şi el, ar fi vrut dintotdeauna, dar credea cã nu-i momentul potrivit. Bezna sufocantã-l strângea ca într-un pumn, şi gardienii-l tot înghionteau. Zidul pãrea atât de mic şi subţire. I-au dat cãteva sprayuri de graffiti:
- Ãsta-i ordin de la preşedinte! Picteazã tot zidul!
Luã un spray negru de pe jos şi stropi o dungã neagrã şi subţire pe zidul alb. Apoi o dungã albastrã. O dungã oranj. Dar tocmai când se gândi cã zidul s-a sfârşit, vãzu cât de lung era de fapt. Stropi şi alte culori pe piatra rece. Dungi purpurii, bucle verzi, bucle cafenii, încercând sã termine pictura. S-ajungã pân' la tine, pânã-n piaţa în care se deschide fereastra ta. Dar nu-şi va termina pictura nici în zece ani. Şi chiar dacã ar reuşi, nu i-ar folosi la nimic. Ar fi nevoit sã continue, sã-nceapã o nouã picturã, sã meargã mai departe în jos, la vale. Nimic pe drum, doar mireasma pãmântului umed şi-a ierbii uscate. Şi chiar dacã ar ar reuşi, cãţãrându-se pe scarã pânã-n vârful zidului tot mai înalt, sã termine şi a doua picturã - şi asta i-ar lua o sutã de ani, cel puţin o sutã de ani! - tot n-ar folosi la nimic. Şi-ntre timp zidul se va înãlţa peste blocuri, peste dealuri, peste munţi, peste nori, pãnâ-n ceruri. Şi-ar trebui s-o ia de la-nceput. Şi chiar dacã ar reuşi sã termine şi a treia picturã – dar nu, asta nici într-o mie de ani nu se poate întâmpla! – atunci ar ajunge în sfârşit la capãtul zidului, ar triumfa în Piaţa Centralã, preşedintele şi mulţimea înveselitã l-ar ridica jubilând în slãvi, pentru eternitate, chiar dacã el va fi deja bãtrân şi bolnav şi nici n-ar mai înţelege ce se-ntâmplã.
Dar tu fumezi în biroul tãu trist, te joci cu un creion şi desenezi o pãpãdie pe-o foaie de hârtie. Ultima pãpãdie. Numai noaptea-ţi va spune dacã vei mai desena încã una.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu